Istoria bisericii
Biserica „Sfântul Nicolae” din Ribița își are originile într-un trecut îndepărtat, fiind unul dintre cele mai vechi simboluri ale continuității și tradiției românești în Transilvania.
Documentele istorice atestă existența comunității Ribița încă din anul 1369, când Neacșa Teodor a primit confirmarea luării în stăpânire a satelor Ribița, Mesteacănul de Sus şi de Jos şi Tertfalva (Ţebea). Vladislav, fiul acestuia, este sancționat la 1404 cu pierderea acestor moşii de către regele Sigismund de Luxemburg, pentru „nota infidelitas”. (Adrian Rusu, Studii şi cercetări la Biserica Ortodoxă din Ribiţa). În același an, fiii lui Vladislav, anume Matia, Vratislav și Miclăuș primesc înapoi moșiile. Drept mulțumire, aceştia ctitoresc biserica ca un act de credință și devotament, marcând începutul unei ere de dezvoltare spirituală și culturală în regiune. Din cei trei frați s-au dezvoltat trei familii nobiliare din zonă: din Matia a luat ființă familia Ribicey, de la Vratislav familia Nemeș, iar de la Miclăuș, familia Bradi.
Câteva puncte cronologice cheie:
Personalități Istorice:
Arhitectura și Arta Bisericii Sfântul Nicolae din Ribița
Biserica „Sfântul Nicolae” din Ribița este un exemplu remarcabil al îmbinării armonioase a diferitelor stiluri arhitecturale și artistice, o mărturie a evoluției și a adaptabilității culturale de-a lungul secolelor.
Biserica a fost construită la sfârșitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea, din piatră de râu și pietre fățuite pe muchiile construcției, în stilul sală cu tavan, sanctuar rectangular și turn-clopotniță decroșat pe latura de vest. Acest tip arhitectural este răspândit în perioada respectivă în Transilvania și îl regăsim la monumentele de la Sântămărie Orlea, Strei, Suseni Colți, Leșnic, Crișcior, Ostrov, Hălmagiu, Lupșa sau Zlatna. În ceea ce privește dimensiunile, monumentul zărăndean poate fi comparat cu cel de la Strei cu care se înrudește și ca plan.
Grosimea pereților este de 0,90 iar pentru turn variază între 1-1,10 m. Biserica Ortodoxă Ribița este declarată monument istoric și inclusă pe lista monumentelor de Patrimoniu European. Picturile existente aici, picturi realizate la începutul secolului al XV-lea care ulterior au fost acoperite cu straturi succesive de var, au o valoare artistică deosebită, ele îmbinând tehnici de pictură specifice goticului occidental, dar mai ales bizantine, impregnate de un specific național românesc. Totodată, trebuie subliniată valoarea teologică a scenelor religioase prezente aici, deoarece multe dintre scenele biblice au o abordare inedită: Buna Vestire, Nașterea, Învierea, Cina cea de taină, etc.
Aceleași picturi, conform specialiștilor care le-au studiat în ultimul secol, au o importantă valoare documentară pentru perioada respectivă, care este săracă în informații. Astfel, tabloul votiv zugrăvit pe peretele sudic, în care apar ctitorii bisericii, cnezii de Ribița cu familiile lor, aduce în fața privitorului o epocă îndepărtată, despre care documentele cancelariei maghiare vorbesc foarte puțin. Pisania scrisă în limba medio-bulgară nu ne aduce din păcate date complete, deoarece aceasta s-a păstrat fragmentar, fiind acoperită și deteriorată în timpul lucrărilor de renovare executate între anii 1869-1870, de unul din stâlpii care susțineau bolta construită atunci. Astăzi știm din textul rămas al pisaniei că biserica a fost ctitorită de cnezii de Ribița, frații Vladislav și Miclăuș, împreună cu soțiile Sora și Stana și fiica lui Vladislav, Ana. Sfințirea bisericii s-a făcut în timpul preotului Dragosin, la 15 iulie 1417 (1414?, 1404?). Putem afirma fără reținere că informațiile pe care tabloul votiv ni le aduce cu privire la cnezii români, la starea lor materială, la relațiile acestora cu puterea maghiară, la modul în care se îmbrăcau, la condiția socială și gradul de cultură, sunt deosebit de importante.
În ceea ce privește celelalte picturi prezente în biserica de la Ribița, pe lângă valoarea lor artistică incontestabilă, ele sunt de o deosebită subtilitate teologică. Pe peretele estic, care desparte naosul de altar, a fost pictat Mandilyonul, altfel spus, chipul mântuitorului Iisus Hristos, încadrat de un ștergar cusut cu motive populare românești de culoare albastră. Acest chip al lui Iisus impresionează prin proporțiile neobișnuite, prin privirea tulburătoare, în același timp blândă și pătrunzătoare. Dan Căceu, cel care a scos acest chip de sub straturile de var, spune că „este cel mai frumos Pantocrator din pictura românească”. Plasat la înălțime, în spațiul ce face legătura între biserica cerească și cea pământească, el ilustrează dogma Întrupării reale a Cuvântului. Acest mod de pictare a chipului lui Iisus pe fondul unui ștergar suspendat, a apărut în pictura bizantină în secolul al XIII-lea. De asemenea, nimbul cruciger, cu brațele „crucii” lărgite brusc la extremități și purtând, ca decorație, imitații de pietre prețioase, amintește de caracteristicile picturii bizantine din veacurile XII-XIII.
Buna-Vestire pictată spre nord, pe același perete, are o formulă iconografică fără precedent: Maria primește vizita Arhanghelului, purtând coroană pe cap, iar la scenă asistă și regele David. Prezența lui David la această „întâlnire” dintre Maria și mesagerul Domnului, subliniază genealogia pe linie umană a lui Iisus. Coroana de pe capul Mariei ilustrează faptul că ea vine dintr-un neam de regi, dar și recunoașterea ei, prin rolul pe care și-l asumă, ca Regină-Mamă a întregii firi.
Pe același perete care desparte naosul de altar, de data aceasta spre sud, este zugrăvită scena Nașterii lui Iisus, pictată și ea, într-o manieră mai puțin obișnuită. Astfel, în prim-planul scenei respective o regăsim pe Maica Domnului care stă pe un tron, ca o regină, prezentându-l pe Iisus, celor trei magi, care I se închină. Baia și ieslea rămân în plan secund, pictorul dorind să scoată în evidență divinitatea Pruncului abia născut, prin aducerea în prim-plan a scenei Închinării Magilor. Un alt detaliu iconografic foarte rar întâlnit este prezența în scena Nașterii, a Îngerului ”Astrofor”, cel care a condus steaua care vestea lumii Nașterea Pruncului Iisus, fiind și primul înger care a asistat la aceasta. Îngerul Astrofor înlocuiește Steaua, „la fel ca în mozaicurile bizantine de la Daphni”. Important de remarcat în această scenă este grupul celor doi ciobani care se bucură (cântă în fluier?) și ei de Nașterea lui Iisus. Ciobanii poartă pe cap căciuli albe din blană de miel, cămăși din pânză care coboară până deasupra genunchiului, pantaloni din pânză albă strânși pe picior, fiind încălțați cu opinci. Astfel, pictorul aduce un plus de informație legată de atmosfera locală, prin vestimentația celor doi ciobani, o vestimentație specifică țăranilor din zonă, la data construirii bisericii.
Învierea, pe zidul nordic, este și ea zugrăvită într-o manieră absolut inedită: Iisus binecuvântând, așezat în centrul unei mandorle ovale, purtate de doi îngeri, este ridicat spre cer. În stânga sa, în imediata apropiere, este zugrăvită o fiară imensă, roșie, cu urechi mari, bot și labe terminate cu gheare, fiară care este identificată de către specialiști cu Demoniacul sau Leviatanul. O altă scenă, care premerge reprezentarea Leviatanului, este aceea a coborârii lui Iisus în iad. Se observă cum Iisus calcă un trup căzut la pământ, ce are mâinile legate.
În pronaos, regăsim reprezentări ale iadului, păstrate fragmentar, un Stâlpnic, iar pe peretele sudic al bisericii scene care redau Raiul, Schimbarea la față, Botezul Domnului, Întâmpinarea Domnului.
Sfântul Nicolae și Sfânta Varvara, patroana minerilor din zonă, încadrează ușile împărătești, fiind două picturi integral păstrate și deosebite ca realizare artistică. În partea cea mai importantă a bisericii, și anume altarul, locul unde are loc prefacerea Darurilor, pictorul a respectat iconografia bizantină, ilustrând taina ce are loc în acest spațiu – Melismosul – momentul jertfei euharistice. Scena respectivă nu se păstrează integral, deoarece a fost fragmentată de fereastra mare tăiată în perete în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Probabil că între cei doi Arhangheli (Mihail și Gavriil) aflați pe peretele de răsărit de-a dreapta și de-a stânga, cu cădelnițe amplu arcuite în mâini, să fi existat inițial o masă a altarului. Figuri de îngeri, diaconi și ierarhi, întregesc această scenă.
În ceea ce privește figurile celor doi arhangheli care veghează taina epiclezei, aprecierile criticilor de artă sunt extrem de entuziaste, mai ales figura Arhanghelului Mihail, fiind considerată una dintre cele mai reușite figuri de îngeri din perioada respectivă, Sorin Ulea comparându-l cu îngeri din bisericile de la Cefalu, San Angelo in Formis și Kințvisi.
Biserica de la Ribița reprezintă singurul ansamblu iconografic bizantin din Transilvania secolului al XVlea păstrat integral.
În prezent, biserica se află la finalul unui program complex de restaurare, atât interioară cât și exterioară, printr-un proiect cu finanțare europeană.